Nu, nu cred că mai ești tu bărbatul pe care l-am știut îndrăgostit...și nu se poate să mă fi înșelat atât de tare. Oare cum poate un om care a iubit un trup să fugă atât de departe, să nu-i fi rămas în suflet nici o urmă de dor? Oare e posibil ca eu să nu fi văzut semnele, să fi crezut orbește în mângâierile lui?
Îmi aduc aminte și acum, oricum nu pot uita, dar îmi aduc aminte cât de cald răsuna vocea lui în urechile mele...e posibil oare să-mi fi pierdut capul atât de tare, să mă fi îndepărtat de rațiune atât de mult, să fi lăsat simțirea să preia tot controlul iar eu să fi căzut în prăpastia iubirii singură, singură?
Și el, el unde a fost tot timpul ăsta, unde s-a ascuns, cum de a putut să-mi dăruiască atât de multe și totuși atât de puțin?
Cui au folosit toate vorbele goale, unde s-au oprit toate promisiunile, cât de nesăbuită să fi fost să mă încred în privirea aceea răpitoare, să nu mai văd dincolo de gura lui, să nu mai aud dincolo de vocea sa fermecătoare?
Acum când stau și retrăiesc totul, de la începuturi, realizez că noi, eu și el, nu am trecut testul timpului...timpul ăsta nu a avut răbdare cu noi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu