Niciodată vara...

Am gustat nectarul dragostei

De pe buzele tale aromate

Cu vin franțuzesc…

Ți-am dăruit și trupul

Și sufletul

Și m-am lăsat iubită

Ca-n visele de care adesea

Îmi vorbeai timid.

Iubite, niciodată vara

Nu va fi mai așa fierbinte,

Nciodată cerul nu va fi mai așa senin

Niciodată mâinile mele

Nu vor mai iubi așa,

Niciodată buzele mele

Nu vor mai simți

Arzând alte buze….

Testul timpului

Nu, nu cred că mai ești tu bărbatul pe care l-am știut îndrăgostit...și nu se poate să mă fi înșelat atât de tare. Oare cum poate un om care a iubit un trup să fugă atât de departe, să nu-i fi rămas în suflet nici o urmă de dor? Oare e posibil ca eu să nu fi văzut semnele, să fi crezut orbește în mângâierile lui?

Îmi aduc aminte și acum, oricum nu pot uita, dar îmi aduc aminte cât de cald răsuna vocea lui în urechile mele...e posibil oare să-mi fi pierdut capul atât de tare, să mă fi îndepărtat de rațiune atât de mult, să fi lăsat simțirea să preia tot controlul iar eu să fi căzut în prăpastia iubirii singură, singură?

Și el, el unde a fost tot timpul ăsta, unde s-a ascuns, cum de a putut să-mi dăruiască atât de multe și totuși atât de puțin?

Cui au folosit toate vorbele goale, unde s-au oprit toate promisiunile, cât de nesăbuită să fi fost să mă încred în privirea aceea răpitoare, să nu mai văd dincolo de gura lui, să nu mai aud dincolo de vocea sa fermecătoare?

Acum când stau și retrăiesc totul, de la începuturi, realizez că noi, eu și el, nu am trecut testul timpului...timpul ăsta nu a avut răbdare cu noi...

Fără tine...

Aș vrea să mai port și azi

Zâmbetul dăruit de tine

Să-ți pot mângâia

Cu privirea ochii frumoși

Ce acum s-au înstrăinat...

Aș vrea să mai simt și azi

Zvâcnetul degetelor tale

Pe obrazul meu

Când îmi șopteai blânde vorbe de dragoste...

Aș vrea să pot întoarce timpul azi

Să te regăsesc dincolo de vise,

Dincolo de ploaia de vară,

Dincolo de amintire...

De iubire...

                 A trecut timpul...sau cel puțin credeam eu că o dată cu trecerea lui îmi va trece și dorul...dorul de el...de iubirea mea de vară.

                 Îmi e greu să nu număr zilele de când nu l-am mai văzut...de când suflarea mea nu s-a mai odihnit pe obrazul lui, îmi e greu să nu rememorez șoaptele lui de iubire, mângâierile lui pline de pasiune, jurămintele lui de dragoste...

Îmi răsună în minte vorbele lui dulci, amețitoare, vorbele lui care m-au atras în cursa asta a unei iubiri imposibile.

                 Mă gândesc în fiecare zi că am avut șansa să iubesc din nou, să retrăiesc zbuciumul nopților nedormite, să visez din nou la iubirea sinceră, tinerească, fără implicații, fără regrete, fără limite. Dar nu pot să nu mă întristez la gândul că a fost atăt de scurtă povestea asta, mai scurtă decât o ploaie rapidă de vară, o ploaie binefăcătoare, o ploaie care a readus la viață emoții ascunse în cine știe ce sertar al inimii.

Mi-e dor de el și azi, ca în fiecare zi și parcă nici nu am curajul să-i mărturisesc zbuciumul, să-i tulbur seninătatea cu neliniștea mea.

                 Visez, ca întotdeauna, să regăsesc la nesfarsit  pasiunea pe care am trait-o cu ploaia mea rapidă de vară...

De la M catre A

De la M către A

Atâta depărtare se vedea

și de la A către M

doar neant și scrum...

Cînd M i-a spus lui A

”De azi eu sunt a ta”

A i-a răspuns lui M

”Totu-i de necrezut acum”

Apoi A s-a-ndepărtat

Ușor, ușor, treptat, treptat...

Iar M s-a întristat

Ușor, usor, treptat, treptat

Povestea lor, povestea ta

Povestea unui M și-a unui A

s-a sfârșit așa:

Departe-i M, departe-i A....

Străinul

Îmi sprijin capul în palme
și mă întreb
pe unde rătăcești străinul meu drag...
unde îți fug pașii
și cu ce îți măsori eternitatea?

Străinul meu drag,
De ce nu-mi vii?
Să îmi dezmierzi buzele
Cu mierea sărutului tău...
Să auzim din nou
Ploaia ce își bate ritmul
În geamul nostru...
Străinul meu drag,
Când vii?
Să bați din nou la poarta
Inimi mele...

Toamnă

Lumina plouă-n stropi de curcubeie

și pe întinderea gălbuie

Frunze de toamnă cad plângând.

E toamnă iar si-un soare

Întârziat

Lucește peste codrii arămii.

E toamnă iar

Și-un cuplu solitar

Se plimbă pe aleile pustii.

Când lin, din când în când

O frunză cade

Tresari ușor și râzi

Cu gura plină

Mi-e dor de tine azi

Și toamna e de vină

Că-mi este dor de tine

În fiecare zi.

                          17 octombrie 1996

Să te pierzi...

Să te pierzi în mireasma de vis,

Să visezi la cerul deschis,

Să plângi cu lacrimi-muguri de ploaie,

Să vezi copacul ce lin se îndoaie

Sub greutatea albă de nea.

Să te pierzi în firea ta.

Să fugi, să lași  în urmă

Trupul impasibil de humă.

Să te pierzi, să alergi disperat,

Să stai la umbră culcat,

Visând la iubire și noroc.

Tu nu ești vesel deloc,

și ești trist, nervos, nebunatic,

Să te pierzi în amurg primăvăratic,

Să te topești aievea în vise senine,

Să vrei să te pierzi în mine...

                                                  11.03.1996

De fiecare zi...

                 Mă întreb adesea de ce oamenii sunt întotdeauna nemulțumiți. Răspunsul cu siguranță nu poate fi simplu căci de nenumărate ori am fost eu insămi cea nemulțumită din diverse motive, mai mult sau mai puțin importante.

                 Răscolind prin gânduri azi de dimineață, pe când dragul de soare își făcea deja apariția prin perdeaua mea, mi-am dat seama de un lucru important. Sunt convinsă că nu era prima oară când îmi trecea prin minte, însă numai acum am reușit să-l apuc. Așadar, mi-am dat seama că noi, oamenii, suntem întotdeauna nemulțumiți de ceea ce ne oferă viața, adică de ceilalți, mai pe scurt.

O să spuneți că nu-i așa...în mare măsură este...

                 Iată cum...dacă pâinea nu e proaspătă, cineva este vinovat, în niciun caz cel care a cumpărat-o...adică tu...dacă e foarte cald, pe cine să dăm vina? Eventual pe încălzirea globală sau pe administrator că nu a izolat blocul, sau pe cei de la meteo că nu iscă ploi, sau pe mai știu eu cine...când ceva nu ne iese din prima încercare, intotdeauna altcineva este vinovat..adică cel de lângă noi, care, pare-se, ne influențează atitudinea, munca, inițiativa si multe altele...

                 Concluzia este simplă: dacă vrei ca un lucru să iasă bine, fă-l tu însuți. Așa nu vei mai avea pe cine să dai vina atunci când eșuezi. Eșecul unora poate fi reușita noastră, pentru că firea are o lege a echilibrului de la care nu se abate mai niciodată.

                 Sunt, de regulă, o persoană optimistă, dar sunt zile care nu se arată deloc senine și atunci mă apucă tristețea și disperarea însă am învățat o lecție valoroasă în ultimele luni: există oameni care nu beneficiază de multe dintre oportunitățile care mi s-au oferit mie și cu toate astea, ei se bucură de fiecare mijire a zorilor, căci viața însăși este un dar, este o ocazie de a demonstra iubire, este un moment al demnității noastre pe acest tărâm, este poate, mai mult decât orice, darul pe care forța supremă ni l-a oferit din dragoste.

                 Așadar, m-am hotărât să apuc viața cu forță, să o țin bine și să ma bucur de ea până la ultima suflare, căci mi-a fost dat să trăiesc o minune și poate, în trecerea mea prin lume, voi înfăptui o minune, minunea de a dărui bucurie, de a oferi mulțumire eternilor nemulțumiți...

Uneori, deseori

Uneori, deseori…mă întreb de ce…

Apoi îmi amintesc cu drag, cu dor

Ziua cînd mi-ai dăruit un zâmbet…

mi-a înflorit pe buze, si a rămas acolo,

mărturie a pasiunii ce ți-o port..

uneori, deseori …mă întreb cum….

și apoi îmi amintesc cu drag, cu dor

ziua când mi-ai dăruit o sărutare…

mi s-a întipărit pe buze, o mai simt și acum,

mărturie a iubirii ce ți-o port…

uneori, deseori…mă întreb cine…

apoi îmi amintesc cu drag, cu dor

ziua când ai ales să fiu a ta…

mi-ai rămas în suflet ca un tatuaj,

mărturie a fericirii ce mi-ai dăruit…

Iubire de vara

Mi s-a părut de necrezut ca eu, atât de simplă, să-i trezesc lui fluturi...și i-am trezit...

O lume întreagă era între noi, dar cui îi mai păsa?

Doream să fiu a lui, tânjeam după atingerea lui tandră. Mă pierdeam în îmbrățișări pătimașe, la început sfioase, apoi din ce în ce mai îndrăznețe...

Mă topeam sub sărutarile lui atât de profunde, mă simțeam fericită, purtam zilnic pe buze zâmbetul dăruit de el.

Era ca-n vis, aproape că mi-era teamă să nu mă trezesc...

Însă, într-o zi m-am trezit, brusc de tot, atât de brusc că m-am izbit puternic de realitate.

Nedumerirea era din ce în ce mai mare, creștea cu fiecare clipă ce ne despărțea, cu fiecare așteptare, cu fiecare anticipare a unui semn de la el...

Nu mai reușeam să înțeleg nimic, chiar nimic...oare fusese totul o mare minciună? Atât de bun actor să fi fost? Atât de oarbă ori atât de dornică fusesem eu?

Întrebările astea mi-au tulburat somnul nopți de-a rândul și fluturii din stomac s-au transformat în noduri, oftatul de plăcere s-a transformat în lacrimi de deznădejde.

”De ce-uri” îmi chinuiau mintea din ce în ce mai des ...

Si-apoi, ca dintr-un abis a răzbătut către mine răspunsul: fusese doar un vis, visul meu, visul meu cu el. Iar el, el fusese frântura mea de pasiune dintr-o zi de vară când sângele îmi umpluse venele cu viteză, accelerându-mi simțurile. Tot ceea ce fusese, îmi aparținuse numai mie. Și el, și săruturile, și zvâcnirile inimii, și gustul buzelor, și zâmbetul, și fluturii...iar eu fusesem a lui pentru câteva clipe, doar pentru cîteva clipe...și acum nu mă mai voia...poate pentru ca îi plac lucrurile de început, poate pentru că îi place prospețimea lor și nu mai vrea să guste nimic, nu vrea să schimbe senzația de început...nici eu nu mai vreau, nu-l mai vreau, nu-i mai vreau gustul, nu mai vreau să îi simt bătăile inimii pe sânul meu...

Azi zâmbesc...zâmbesc pentru că am câștigat o amintire prețioasă pe care o voi închide în cuferele cu comori din sufletul meu...și ori de câte ori îmi va fi dor de o iubire de vară, voi scoate amintirea nestemată s-o mângâie soarele...

Let's get started!

    Sunt ani si ani de cand scriu...scriu pe diverse caiete, pe foi de hartie, pe bucati de cer...mi-am dorit intotdeauna sa ma citeasca "lumea"...sa ma afle, sa ma cunoasca...sa imi descopere framantarile...sau poate, mi-am dorit sa aflu eu insami...sa ma vad altfel...
La inceput, poezia mi s-a parut un fel de exprimare...trista, ce-i drept, insa era o modalitate de a ma "arata".
Acum cand recitesc versurile din trecut redescopar o alta persoana, putin cam prea egoista, prea preocupata de trairile sale  interioare si usor suparata pe lume....
  Dupa acesti multi ani, a venit asa-zisa maturizare care ar fi trebuit sa aduca dupa ea intelepciunea varstei.
Ce am reusit sa inteleg, dupa atata timp, este faptul ca iubesc cu disperare oamenii, oamenii de calitate care se fac iubiti prin zambet, prin personalitate, prin atitudine...
Asadar, sa ne citim cu bine!