De iubire...

                 A trecut timpul...sau cel puțin credeam eu că o dată cu trecerea lui îmi va trece și dorul...dorul de el...de iubirea mea de vară.

                 Îmi e greu să nu număr zilele de când nu l-am mai văzut...de când suflarea mea nu s-a mai odihnit pe obrazul lui, îmi e greu să nu rememorez șoaptele lui de iubire, mângâierile lui pline de pasiune, jurămintele lui de dragoste...

Îmi răsună în minte vorbele lui dulci, amețitoare, vorbele lui care m-au atras în cursa asta a unei iubiri imposibile.

                 Mă gândesc în fiecare zi că am avut șansa să iubesc din nou, să retrăiesc zbuciumul nopților nedormite, să visez din nou la iubirea sinceră, tinerească, fără implicații, fără regrete, fără limite. Dar nu pot să nu mă întristez la gândul că a fost atăt de scurtă povestea asta, mai scurtă decât o ploaie rapidă de vară, o ploaie binefăcătoare, o ploaie care a readus la viață emoții ascunse în cine știe ce sertar al inimii.

Mi-e dor de el și azi, ca în fiecare zi și parcă nici nu am curajul să-i mărturisesc zbuciumul, să-i tulbur seninătatea cu neliniștea mea.

                 Visez, ca întotdeauna, să regăsesc la nesfarsit  pasiunea pe care am trait-o cu ploaia mea rapidă de vară...